„Culege chiar de azi toți trandafirii vieții” - poetul Pierre de Ronsard, 500 de ani de la naștere

[libermundi]

În incinta Bibliotecii Naționale a Republicii Moldova se desfășoară expoziția de documente, intitulată „Prințul poeților, Pierre de Ronsard. 500 de ani de la naștere”, realizată de secția Literaturile lumii, care invită cititorii interesați să se familiarizeze cu cea mai remarcabilă personalitate a poeziei Renașterii franceze.

Există poeți și artiști a căror productivitate creativă este atât de nelimitată în diversitatea și amploarea sa spontană, încât îi aseamănă, parcă, cu natura însăși. Deja jumătate de mileniu, Pierre de Ronsard (1524-1585) este unul dintre acești giganți. Ne uimește prin bogăția inepuizabilă de tonalități, culori artistice și registre emoționale de care dispune. El atinge aceeași expresivitate atât în genurile lirice mici, cât și în lucrările monumentale și epice. Ronsard a cântat bucuria vieții, iubirea umană, natura și frumusețea lumii, a condamnat războaiele și admirația pentru bogăție. Poezia sa este considerată pe bună dreptate unul dintre vârfurile literaturii franceze din secolul al XVI-lea.

Fenomenul Ronsard nu poate fi înțeles în toată cuprinderea și semnificația lui fără împrejurările sociale, politice și culturale care l-au favorizat. Ele se pot reduce la un singur cuvânt: Renaștere. În opera lui Ronsard, în cea mai mare măsură, a fost exprimat spiritul culturii renascentiste. Pierre de Ronsard a jucat rolul unui Petrarca francez, mânuind mijloace expresive bogate, ce i-au permis să redea o gamă variată de nuanțe ale stărilor sufletești. Considerat de contemporanii săi drept „prințul poeților”, a stat în fruntea grupării literare cunoscute sub denumirea „La Pléiade” (Pleiada), care a fost cea mai mare realizare poetică a literaturii franceze din epoca Renașterii.

Datorită lui Ronsard, poezia franceză a căpătat muzicalitate, armonie, varietate, profunzime și amploare. A introdus în ea temele naturii, iubirea senzuală și, în același timp, platonică, și-a actualizat complet conținutul, forma, patosul și vocabularul, astfel încât poate fi considerat, pe bună dreptate, fondatorul liricii în Franța.




Fiul lui Louis de Ronsard, gentilom la curtea regală, Pierre de Ronsard, devine, în 1536, paj de curte în serviciul ducelui de Orléans, după o scurtă perioadă de studii la Collège de Navarre din Paris (1533-1534). Surditatea precoce îl împiedică, încă din 1542, să se consacre carierei militare și diplomatice. Își desăvârșește studiile umaniste la Collège de Coqueret din Paris, biografia sa interferându-se, de la această data (1544), cu aceea a viitorilor membri iluștri ai Pleiadei, Jean-Antoine de Baïf și Joachim Du Bellay, sub îndrumarea umanistului și savantului filolog Jean Dorat.

Membru al cenaclului „La Brigade” (Brigada) din 1549, din care a luat ființă, în 1553, gruparea poetică „Pleiada”, Ronsard reunește în jurul lui poeți care susțin principiile manifestului poetic redactat de Joachim Du Bellay  -  „Défense et Illustration de la langue française” (Apărarea și cultivarea limbii franceze, 1549).

În conformitate cu dezideratele inovatoare propuse de acest program, primele volume de versuri de Pierre de Ronsard, definesc orientările complexe ale poeziei sale: „Quatre premiers Livres des Odes” (Primele patru Cărți de Ode, 1550), „Le Premier Livre des Amours” (Prima Cartea a Iubirilor, 1552), „Le Bocage” (Crângul, 1554), „Les Mélanges” (Poezii diverse, 1554) și „Les Hymnes” (Imnurile, 1555). Aceste culegeri constituie experiențe reușite de adaptare originală a formelor greco-latine, petrarchiste sau neoanacreontice la tiparele poetice tradiționale: ode, sonete, imnuri, satire, epistole, epigrame, epitafuri, blazoane.

„Odele” au drept fundament principiul imitației formelor poetice antice, conformându-se astfel programului Pleiadei. Ronsard cultivă, în cele patru culegeri, oda preluată de la Horațiu, Pindar și Anacreon, primului tip corespunzându-i piese cu o tematică de origine vădit epicureică: Bucuria de a trăi și de a iubi (principiul: „Carpe diem, carpe rosam!”). Sub semnul acestei devize sunt, spre exemplu, versurile din „Oda XVII”:

„Ascultă, scumpa mea, învață
De vrei să ai bogată viață
Și să trăiești în bucurii:
Culege-ți floarea frumuseții
Să n-ajungi vârsta bătrâneții
Și floare veștedă să fii…”



Poeziile lui Ronsard sunt incredibil de melodice. Multe dintre ele au devenit cântece populare. Poezia „Pleiadelor” a fost numită uneori aristocratică și curtenească, fără să acorde atenție faptului că a depășit cu mult limitele înguste ale curții, devenind cel mai important fenomen al culturii naționale franceze din secolul al XVI-lea. Ronsard era mândru că „toți oamenii îi cântă cântecele”.

Click to view

Opera lui Ronsard are o mare unitate interioară. Trăsătura sa comună este o percepție luminoasă a vieții. Viața îi apare lui Ronsard sub forma unei grădini luxoase, plină de flori și fructe frumoase. Ronsard este unul dintre cei mai mari cântăreți ai dragostei. Iubirea lui este întotdeauna materială, dar în același timp tandră și spirituală, ca imaginea femeii iubite. Pe lângă dragoste, Ronsard gloriifică și alte bucurii senzuale ale vieții. Natura pentru Ronsard este o sursă de viață și un mare mentor.

Unul dintre cele mai puternice motive ale operei ronsardiene este mesajul cuprins în celebra expresie a lui Horațiu: „Carpe diem!” („Trăiește clipa!”), iar una dintre cele mai strălucitoare imagini simbolice ale poeziei sale este trandafirul. El compară tinerețea iubitei femei cu o floarea trandafirului. Poetul pune în simbolismul acestei flori ideea sa despre fragilitatea și trecerea vieții umane, care începe întotdeauna cu o tinerețe frumoasă și „înflorită” și se termină cu o imagine a unei flori ofilite.


„Ori vrei să zici, cum ești la tinerețe,
  Să ne petrecem zilele-ți cu soare,
  Că vine-n grabă hâda bătrânețe
  Și dragostea se trece ca o floare?”

Trandafirul „Pierre de Ronsard”

În 1552 la Paris este publicat volumul „Le Premier Livre des Amours”, fiind urmat în același an de altul - „Le Cinquième Livre des Odes” (A cincea Carte de Ode) - , care completează armonios colecția sa de „Ode”.

În ceea ce privește culegerea „Les Amours”, ea reunește 182 de sonete însoțite de partiturile compuse pentru aceste versuri de muzicienii Pierre Certon, Claude Goudimel, Guillaume Costeley și Clément Janequin, muza inspiratoare fiind Cassandre Salviati, o tânără pe care poetul o întâlnise la Blois în 1545 sau 1546.

Click to view

În 1555, vede lumina tiparului un nou volum: „La Continuation des Amours” (Continuarea Iubirilor), în care regăsim piese lirice dedicate unei tinere ce provenea dintr-o familie de origine modestă, Marie Dupin, pe care Ronsard a cunoscut-o în localitatea Bourgueil. Poetul exprimă într-un mod original bucuria de a trăi. În acest sens, unul dintre cele mai cunoscute poeme este sonetul „Je vous envoie un bouquet que ma main…” („Buchetu-acesta ți-l trimit cu-n rost…”).





În același an apare volumul „Les Hymnes” (Imnurile), care adoptă, de asemenea, o formă poetică de inspirație antică. Mai mult, Ronsard recurge acum la alegoria mitologizantă în scopul de a reda o grandioasă proiecție ontologică a raporturilor Om-Univers. Veritabil elogiu adus ființei, „Imnurile” deschid o perspectivă filosofică în creația ronsardiană. Proclamând superioritatea omului asupra naturii, poetul anunță gândirea pascaliană prin meditația asupra contradicțiilor ce definesc creatura - victimă a slăbiciunilor, dar întotdeauna doritoare și capabilă de a cunoaște, surprinsă și, totodată, înspăimântată de măreția și complexitatea creației.

Îmbinarea miturilor păgâne și creștine se dovedește a fi o modalitate eficientă prin care Ronsard afirmă voința temerară a omului de a se asimila eroilor din mitologie: Prometeu, în „L’Hymne de la mort” (Imnul morții); Giganții, în „L’Hymne des astres” (Imnul aștrilor); Jupiter, în „Hymne à Henri II” (Imn închinat lui Henric al II-lea), dar și Hercule, Orfeu, Castor și Polux, în alte poeme. O serie de poeme filosofice, în care sunt figurate geneza universului, eforturile omului în vederea progresului, demonologia și titanismul, sugerează principalele etape în evoluția gândirii umane, aspect care îi conferă volumului statutul de precursor al „Legendei secolelor” al lui Victor Hugo și al poemelor lui Alfred de Vigny.




În decembrie 1560 apare prima ediție completă a poeziilor lui Pierre de Ronsard: „Les Amours, Les Odes, Les Poèmes, Les Hymnes”, urmată, doi ani mai târziu, de publicarea unui discurs în versuri - „L’Institution pour l’adolescence du roi très chrétien Charles IX du nom” (Învățătură pentru adolescența regelui prea creștin numit Carol al IX-lea). Opera este menită să-i ofere regelui Carol al IX-lea preceptele care trebuie să stea la baza guvernării într-o epocă marcată de o fanatică dezlănțuire a conflictelor religioase.

După 1560, creația poetică a lui Ronsard este ilustrată mai ales de opere politice, polemice și ocazionale: „Les Discours” (Discursurile, 1562-1570) și o încercare de elaborare a unei epopei naționale - „La Franciade” (Franciada, 1572). În „Discursuri” se regăsesc tonalități diverse, de la sarcasm la denunțarea vehementă a războaielor civile, tonalități care apar amplificate în „Discours des misères de ce temps” (Discurs despre nenorocirile acestor vremuri), precum și în „Remontrance au peuple de France” (Mustrare făcută poporului Franței) și în „Réponse aux Injures et Calomnies de je ne sais quels prédicantereaux et ministreaux de Genève” (Răspuns la injuriile și calomniile unor mărunți predicatori și preoței din Geneva), ultimul fiind o pledoarie în favoarea poeziei sale, împotriva acuzațiilor aduse de unii contemporani.

Ca urmare a manifestului Pleiadei din 1549 - „Défense et Illustration de la langue française” - , Ronsard publică, sub protecția anonimatului, tratatul „Abrégé de l’art poétique français” (Compendiu de artă poetică franceză, 1565), în care expune câteva reguli ale creației, între care cea mai importantă este considerată necesitatea de a îmbina talentul cu experiența și truda, poezia fiind construită după o tehnică riguros respectată. În opinia lui Ronsard, adevăratul poet este acela care reușește să-l facă pe cititor „să se indigneze, să se liniștească, să se bucure, să se întristeze, să iubească și să urască, să admire și să fie uimit, pe scurt să-și stăpânească sentimentele”.

Numai poetul este înzestrat, potrivit lui, cu o forță demiurgică asemenea lui Orfeu, al cărui mit revine frecvent în poezia Pleiadei. Opusă artificialului și împrumuturilor sterile, concepția poetică ronsardiană, ca și aceea a lui Joachim Du Bellay, necesită respect față de limba națională, presupune ucenicie obligatorie la școala renumiților poeți antici și moderni, promovarea cultului pentru versul alexandrin, prioritatea ideii în raport cu rima prețioasă, îmbogățirea limbii prin împrumuturi dialectale și din domeniul tehnic, preocuparea pentru armonie, poezie și muzică.

În același an (1565) apare culegerea de poezii intitulată „Élégies, Mascarades et Bergeries” (Elegii, Mascarade și Pastorale), dedicate reginei Elisabeta I a Angliei. Se cuvine a fi remarcată, în cadrul acestui ansamblu, „pastorala” cu titlul „Le Trophée d’Amour” (Trofeul lui Amor), eglogă de peste 1000 de versuri, ilustrând într-o formă alegorică realitățile sociale și politice din Franța în timpul domniei lui Carol al IX-lea.

Proiectul neterminat al unui poem epic național se regăsește în cele patru cărți ale „Franciadei” (1572), în care Ronsard intenționa să valorifice legenda despre originea troiană a Parisului, oraș fondat de Francus, un presupus fiu al lui Hector.

O serie de sonete compuse în 1572, la doi ani după întâlnirea cu tânăra Hélène de Surgère, cel mai cunoscut fiind „Quand vous serez bien vieille…” („Bătrână când vei fi…”). Pasiunii umbrite de sentimentul îmbătrânirii i se opune îndemnul la a trăi și a iubi, conform concepției epicuriene: „Culege chiar de azi toți trandafirii vieții”).




Culegerea postumă a poeziilor lui Ronsard „Les Derniers Vers” (Ultimele Versuri, 1586) este alcătuită din piese lirice pe care poetul le-a dictat în ultimul an de viață.

Ronsard s-a bucurat de sprijinul familiei regale, a fost prețuit de contemporani și de urmași, fiind un mare cărturar, un mare poet. Veșnic îndrăgostit, el și-a cântat iubirile în poezie, Casandra, Maria, Elena fiind inspiratoarele celor mai cunoscute versuri, îndeosebi ale sonetelor dedicate fiecăreia dintre ele.

În ciuda evenimentelor tragice ale istoriei la care a fost martor, în ciuda schimbărilor în atmosfera spirituală a țării pe care aceste evenimente le-au adus, Ronsard a continuat să rămână, chiar și în timpul declinului Renașterii, un vestitor al aspiraţiilor umaniste renascentiste. De-a lungul carierei sale creatoare, el a întruchipat aceste aspirații în forme poetice perfecte, indicative ale originalității geniului artistic național al Franței. Mai mult, cu creativitatea sa a contribuit foarte mult la cristalizarea acestei originalități. Pierre de Ronsard a fost și rămâne unul dintre cei mai mari poeți din istoria literaturii europene.

În continuare vă prezentăm edițiile
operelor ronsardiene din colecția BNRM:










 
 






           




     



Surse:
Ion, Angela. Dicționar de scriitori francezi. Iași, Polirom: 2012, pp. 1328-1332;
Pavlicenco, Sergiu. Literatura universală: Manual pentru licee, cl. X-XII, cu profil umanistic. Chișinău: Litera, 2006, pp. 102-103;
Ronsard. Poezii. Trad. Barbu Solacolu . Bucureşti: Editura Tineretului, 1959;
Виппер, Ю. Б. Поэзия Ронсара. În: Виппер Ю. Б. Творческие судьбы и история. (О западноевропейских литературах XVI - первой половины XIX века). Москва: Художественная литература, 1990, pp. 17-35.