Iubire Roială
Esmeralda privea pe geamul autocarului cu care mergea zilnic la şcoală. Ca de obicei ploua. Nu exista zi în Edinburgh în care să nu plouă. Nu putea să se uite altundeva deoarece i se făcea rău. Absolut toate colegele sale erau cu băieţii ed mână, sărutându-se. „Şi mai zice lumea că în ziua de azi nu există iubire”. Erau atât de expuse şi dornice de slirt încât i se făcea scârbă. Nu că i-ar fi trebuit şi ei un iubit. Părinţii ei erau divorţaţi şi văzuse câte ravagii făcuse dragostea aşa că hotărâse să nu se îndrăgostească niciodată. Şi până acum fusese destul de uşor întrucât toţi colegii ei erau nişte needucaţi.
Nu avuse prea mulţi prieteni de când se ştie. Doar vecinii cu care obişnuia să se bată atunci când încă stăteau la casă şi trăia într-o familie fericită. Acum însă, la şcoală nu era privită bine, acasă mai mult singură, dar îi plăcea aşa ceva. Dorea să muncească mult. Şi deşi nu avea niciun motiv, adora să-şi petreacă timpul muncind mult, pe gratis! De fapt era foarte frumoasă însă nimeni nu se apropia de ea deoarece era dură şi nu ştia altceva - sau nu vroia să ştie - decât muncă.
Adând în inima ei dorea să aibă prieteni, care să o strige Esme, sau chiar s-o alinte, însă nu îşi permitea. De aceea îşi zicea singură Esme. Era deja sfârşitul anului. Termina liceul. Peste o săptămână era data absolvirii şi deja îşi făcuse planuri cum să muncească pentru a-i ajuta pe sărmanii din apropiere. Desigur era prima pe şcoală, având notele cele mai mari. Însă nu prea îi păsa. Mediile erau doar o faţadă pentru a-l face pe tatăl ei mulţumit. Ştia bine că notele nu o vor ajuta în viaţă, de aceea muncise de mică pentru a nu se lăsa păcălită de nimeni.
Sosise şi ziua absolvirii. Colegii ei plângeau şi se gândeau cu tristeţe că se vor despărţi, însă Esme era bucuroasă că scapă de aceşti egoişti şi anormali colegi. Ajunse acasă, desigur tatăl ei era plecat. Nu venise nici la ceremonie. Îşi făcu un cappuccino deoarece simţea că ceva urât se va întâmpla. Tot timpul când are o presimţire se adeverea. După o oră tatăl Esmei intră în casă. Nu îndrăzni să-l întrebe unde a fost însă auzi:
- Împachetează tot ce ai nevoie pentru o vară şi grăbeşte-te! Nu avem timp.
„Ştiam că ceva e în neregulă.”
- Poftim? De ce? de această dată găsi curajul.
- De când trebuie să repet? Mergem în Brunei.
- Unde la capătul lumii e asta?
- În China. Haide! Trebuie să ajungem la timp.
- La timp pentru ce?
La această întrebare nu mai răspunse. Cu mult regret, Esme îşi împacheta toate hainele ce le avea, mp3-ul şi telefonul.