Robert Merle, umanistul secolului XX. 115 ani de la naștere
Robert MERLE (29.08.1908, Tébessa, Algeria - 27.03.2004, Grosrouvre, Ivelines), romancier, dramaturg și scenarist francez, laureat al Premiului Goncourt (1949), unul dintre cei mai interesanţi şi populari scriitori ai generaţiei sale.
După ce-și face studiile secundare și universitare la Paris, Robert Merle își ia licența în filosofie, obține agregația de limba engleză și doctoratul în litere. În 1934, își începe cariera de profesor la liceul din Bordeaux, apoi intră în învățământul superior, predând la Rennes, la Alger și la Nanterre. În 1948 publică o lucrare despre Oscar Wilde, iar în anul următor, romanul „Week-end la Zuydcoote” (Week-end à Zuydcoote). Este de asemenea dramaturg: „Flamineo”, „Sisif și moartea” (Sisyphe et la mort), „Les Sonderling” (Teatru, t. 1, 1950); „Noul Sisif” (Nouveau Sisyphe), „Dreptate la Miramar” (Justice à Miramar), „Adunarea femeilor” (L’Assemblée des femmes) (Teatru, t. 2, 1957) și traducător (de clasici englezi și de romancieri americani contemporani).
Robert Merle se face cunoscut prin primul său roman „Week-end à Zuydcoote”, care obține Premiul Goncourt și pe care Henri Verneuil îl va ecraniza în 1964, protagoniști fiind actorii Jean-Paul Belmondo, Jean-Pierre Marielle, François Périer și Catherine Spaak.
Marcat de război, care va reapărea cu regularitate în opera lui sub diferite forme, Merle este, încă de la acest prim roman, preocupat de o angajare umanistă. Pentru a-și marca angajamentul, scriitorul apelează - cu riscul de a părea didactic - la situații exemplare (pentru că acestea satisfac gustul contemporanilor săi, pentru că pun pe gânduri etc.) și la dezvăluirea pericolelor ce pândesc societatea - avertismente de multe ori grave, inspirate adesea de război și de absurditatea lui. Astfel, „Moartea e meseria mea” (La Mort est mon métier, 1952) condamnă lagărele de concentrare, „Insula” (L’Île, 1967) se ridică împotriva colonialismului, iar „Oamenii ocrotiți” (Les Hommes protégés, 1974) oferă o imagine a posibilei dispariții a speciei umane.
Ca om de stângă, Merle este marcat de revoluții - în 1965 o evocă pe cea cubaneză în „Moncada, premier combat de Fidel Castro” (Moncada, prima luptă a lui Fidel Castro) și traduce, împreună cu soția sa, din scrierile lui Che Guevara. Alte cărți merg în aceeași direcție: revoluția algeriană apare în „Ahmed Ben Bella” (1965), iar evenimentele din mai 1968 în Franța, în romanul „În spatele geamului” (Derrière la vitre), carte publicată în 1970, când Merle era profesor la Nanterre.
Scriitorul rămâne totuși preocupat în primul rând de agitație, de conflictele dintre oameni, de violența acestor conflicte și de condițiile în care iau ele naștere. În acest sens, „Week-end à Zuydcoote” poate fi considerat ca o uvertură la întreaga operă: o necruțătoare înregistrare a grotescului belicist străbate paginile romanului. Forma populară a limbajului, adeseori argotic, adaugă o doză de „judecată sănătoasă” care ar putea acredita idea că nebuniei conducătorilor I se opune o înțălepciune a maselor. Nici vorbă de așa ceva: pe măsura ce cumplitul week-end se apropie de sfârșit, indivizii devin tot mai răi. Soldații blocați pe mica lor suprafață de teren, amenințați de bombardamentele germane de la începutul anului 1940, se prefac în monștri: povestea cu soldatul care salvează o fată de la viol, ca apoi s-o violeze chiar el, este grăitoare în acest sens. Tot astfel, moartea apare nu atât ca un ‘fatum’ tragic, cât ca o mare incertitudine: oamenii amenințați de foc, pe o navă bombardată, nu știu ce să facă - să sară și să se salveze sau să rămână și să ardă de vii? Pentru că sunt nehotărâți, cei mai mulți dintre ei vor arde... Absurdul este nota dominantă a comportamentelor, iar singura structură cât de cât coerentă este aidoma leșurilor cu care e presărată întreaga povestire: o nesfârșită descompunere.
Această formă de grotesc (trupul este prezentat sub înfățișarea cea mai alterabilă cu putință) se va radicaliza printr-o structură mai evidentă în operele următoare; treptat, se va impune o viziune apocaliptică. Pe de o parte, această viziune este la modă (în virtutea legitimei neliniști generale de bomba atomică); pe de altă parte, ea acoperă domeniul războiului (și al absurdității lui); în sfârșit, înlesnește apariția unei noi dinamici: nu există apocalipsă fără renaștere. Astfel, „Les Hommes protégés” evocă sfârșitul omenirii, în vreme ce schema romanului „Malevil” (1972), considerat îndeobște ca aparținând genului science-fiction, prezintă în modul cel mai concret catastrofa nucleară și reconstrucția care va urma într-o mică localitate din Franța. Mai mult decât o canava de science-fiction (mai degrabă invers: orice tehnologie a dispărut), cartea oferă prilejul de a propune niște formule de putere, de a le demonte mecanismul și, mai ales, de a le dezvălui deriva. La aceasta contribuie în bună măsură atmosfera de „sfârșit de lume” care domină epoca, dar care îi permite lui Merle să abordeze chestiunea violenței inextricabil legate de orice societate. O primă axiomă se regăsește în „Week-end à Zuydcoote”: „Când ai omorât pe cineva, adaugă el după câteva clipe, e totuna. Nu mai există decât o singură soluție: să continui”.
Nici sfârșitul romanului „Malevil” nu prea mai lasă loc de speranță, aceeași cugetare continuând pe tărâmul cunoașterii primejdioase: „[…] pentru noi era limpede că grupurile acelea, care dețineau asupra noastră o covârșitoare superioritate tehnică, vor găsi imadiat cu cale să ne înrobească. Am optat așadar pentru știință, fără strop de optimism, fără cea mai mică iluzie, convinși cu toții că știința este bună în sine, dar că va fi întotdeauna prost folosită.”
Autorul piesei „Sisyphe et la mort” nu prea lasă deci speranța să vorbească, mai cu seamă atunci când nu este cazul. Umanist, dar nu naiv, Merle a cultivat în cele din urmă istoria în lungul ciclu intitulat „Soarta Franței” (Fortune de France). Acest recurs la istorie nici nu are, de altfel, de ce să surprindă: în romanele sale, Merle se apleca asupra ideii de „memorie”, în dubla ei accepție de „amintire” și de activitate de memorialist, ca gen literar. Diegeza este locul istorisirii: o angajare mai mult în real decât în ficțiune. Pactul narativ este prin urmare pactul unui personaj care ne prezintă propria lui realitate ca adevărata - un pact de realism.
Ciclul „Fortune de France” va relua în șapte romane evenimentele care au zguduit Franța până la Edictul de la Nantes (1598): războaiele religioase. Noi războaie, noi absurdități care-i îngăduie autorului să pună temeliile unui real istoric, dare și ale unei activități scriitoricești. Scriitorul se distanțează de istorie reconstituind un limbaj inspirat de epocă și presărat cu cuvinte arhaice sau occitane.
Această distanță literară face posibilă angajarea autorului în procesul istoric. Așa se explică faptul că Merle a privilegiat personajul memorialistului ca narator. Și totuși, comparând aceste ultime romane cu primul, suntem nevoiți să constatăm că tonul se domolește, că glasul își pierde virulemța grotescă de la început, trecând la o reconstituire istorică foarte cuminte. Aceste ultime cuvinte scrise de Merle pot rezuma lungul traseu străbătut de scriitura lui: „Cum zilele mele au ajuns, de la Edict încoace, atât de pustii și, prin urmare, lipsite de opreliștile pe care am avut a le înfrunta, nu-mi prea vine a crede că-i voi mai cere lui Franz să-mi aducă uneltele de scris la ora opt dimineața, cum am făcut în fiecare zi din ultimii cincisprezece ani.”
(Din: Dicționar de scriitori francezi. - Iași: Polirom, 2012. - P. 1042-1044).
„Un animal dotat cu rațiune/Ziua delfinului” („Un animal doué de raison”)
Prima ediție - Paris, Gallimard, 1967
În acest thriller, moralitatea, justiția și chiar umanitatea par să fi părăsit majoritatea personajelor. Plasat în Statele Unite, la începutul anilor 1970, romanul descrie cum efectele combinate ale războiului din Vietnam, progreselor tehnologiei moderne și spiralei cursei înarmărilor, scăpate de sub control, au transformat guvernul și serviciile de securitate într-o elită cinică și obosită.
În centrul acestui cerc corupt, Merle îl plasează pe profesorul Sevilla, un specialist în biologie marină, care cercetează posibilitatea comunicării dintre oameni și delfini. În inocența animală a delfinului, Merle descoperă singura ieșire pentru o lume coruptă dincolo de orice speranță. Încercând să comunice cu delfinul Ivan și cu perechea sa, Bessie, Sevilla își aduce aminte de altruism, speranță și dragoste, pe care Merle le denumește ironic „trăsături umane ale delfinilor”. Dar, în mod inevitabil, atmosfera idilică este amenințată, când ambele părți implicate în Războiul Rece încep să vadă utilitatea delfinului ca „submarin nedetectabil și torpilă inteligentă”.
Combinând creativitatea ficțiunii științifice cu suspansul unui roman de spionaj bine scris, „Ziua delfinului” cercetează probleme profunde legate de potențialul uman de a face bine sau rău. Fascinant, uneori tulburător și, mai presus de toate, profund emoționant, romanul lui Merle ne încurajează să punem la îndoială premisele care stau la baza deciziilor politice, dar și a convenționalului thriller.
(Din: 1001 de cărți de citit într-o viață / coord.: Peter Boxall, București, 2016, P. 608).
Imagini: Colecția Bibliotecii Naționale a Republicii Moldova, free Internet.
