De ce nu citesc poezie?
'' Poezia este limbajul in cea mai distilata si puternica forma'' (Rita Dove).
Imi pare rau ca nu citesc poezii. Imi pare rau ca nu m-am gandit vreodata sa las romanele si sa frunzaresc paginile scrise cu versuri. Imi pare rau ca am ajuns la un stadiu cand poezia devine un element nou la o varsta asa de tarzie pentru un elev.
Poezia este motivul, este creatia adevarata, este Universul oamenilor, dar nu multi stiu ca ei se afla la granita de a afla adevarul direct, si nu din romane care, de cele mai multe ori, se lungesc pentru a spune ceva.
Imi pare rau ca nu m-am lasat prinsa de Bacovia, de Shakespeare, de Eminescu sau de Nichita Stanescu. Oricare din ei, si nu numai, mi-ar fi aratat ca exista o realitate dincolo de obiectivitate , de realism, sau ca exista o lume o lume obiectiva, dar perceputa ca un element subiectiv cu erori mult prea mari pentru a nu fi dezbatute, sau mult prea mici, dar clare, pentru a nu le intelege.
Suferim. Sufar. Lumea este prinsa numai in pagini de romane cu sute, mii de cuvinte fara noima, fara vreun inteles care sa ma faca sa-mi inteleg interiorul.
Poezia difera de roman. Poezia arata, romanul povesteste. Poezia gandeste. Romanul asteapta.
Prea mica imi este gandirea pentru a stii ca lumea sta in spatele unor garduri formate din versuri si ca trebuie intai sa anuntam ca sa putem intra.
Romanul nu are gard. Romanul e liber. Poezia nu e libera, ea sta sub semnul inteligentei omului, care poate sa aiba, sau nu, cheia care deschide poarta spre Univers.
In ceea ce ma priveste, doresc sa am cheia, doresc sa pot intra intr-o lume de cuvinte cu inteles nelimitat. Doresc sa inteleg, sa ma afund in versuri, sa-mi gasesc tema interioara, dar si tema poeziei. Desi aici gresesc: tema poeziei iti indica tema interioara. Reflexia poetului se gaseste in sufletul cititorului. Dar oare cititorul crede ca numai pentru el a fost scrisa poezia?
Titu Maiorescu afirma: '' Poezia este repaosul inteligentei''. Intrebarea e: cat de inteligenti suntem pentru a avea un repaos?
Imi pare rau ca nu citesc poezii. Imi pare rau ca nu m-am gandit vreodata sa las romanele si sa frunzaresc paginile scrise cu versuri. Imi pare rau ca am ajuns la un stadiu cand poezia devine un element nou la o varsta asa de tarzie pentru un elev.
Poezia este motivul, este creatia adevarata, este Universul oamenilor, dar nu multi stiu ca ei se afla la granita de a afla adevarul direct, si nu din romane care, de cele mai multe ori, se lungesc pentru a spune ceva.
Imi pare rau ca nu m-am lasat prinsa de Bacovia, de Shakespeare, de Eminescu sau de Nichita Stanescu. Oricare din ei, si nu numai, mi-ar fi aratat ca exista o realitate dincolo de obiectivitate , de realism, sau ca exista o lume o lume obiectiva, dar perceputa ca un element subiectiv cu erori mult prea mari pentru a nu fi dezbatute, sau mult prea mici, dar clare, pentru a nu le intelege.
Suferim. Sufar. Lumea este prinsa numai in pagini de romane cu sute, mii de cuvinte fara noima, fara vreun inteles care sa ma faca sa-mi inteleg interiorul.
Poezia difera de roman. Poezia arata, romanul povesteste. Poezia gandeste. Romanul asteapta.
Prea mica imi este gandirea pentru a stii ca lumea sta in spatele unor garduri formate din versuri si ca trebuie intai sa anuntam ca sa putem intra.
Romanul nu are gard. Romanul e liber. Poezia nu e libera, ea sta sub semnul inteligentei omului, care poate sa aiba, sau nu, cheia care deschide poarta spre Univers.
In ceea ce ma priveste, doresc sa am cheia, doresc sa pot intra intr-o lume de cuvinte cu inteles nelimitat. Doresc sa inteleg, sa ma afund in versuri, sa-mi gasesc tema interioara, dar si tema poeziei. Desi aici gresesc: tema poeziei iti indica tema interioara. Reflexia poetului se gaseste in sufletul cititorului. Dar oare cititorul crede ca numai pentru el a fost scrisa poezia?
Titu Maiorescu afirma: '' Poezia este repaosul inteligentei''. Intrebarea e: cat de inteligenti suntem pentru a avea un repaos?