Chapter 1
- Dohhh, Silvia, chiar nu vreau astaa; de ce nu mă înţelegi?!..
- Dacă eu nu am putut lua lecţii de pian la vârsta ta, măcar tu ar trebui să o faci, scumpo..
- Dar de ce?! Ce aiureaa!.. Şi de ce nu iei chiar tu lecţii de pian dacă chiar regreţi atât?..
O pufni un râs scurt, ironic.
- Sunt prea ocupată, ştii bine..
Iar apoi, cu mişcări lungi şi elegante (tipice ei), îşi scoate o ţigară din pachet şi o aprinde plictisită.
Priveliştea de la terasa noastră mi se pare cu desăvârşire banală.
O alee ca toate aleile. Liniştită şi umbrită de copaci şi de casele învecinate.
Acum câţiva ani mi-ar fi fost greu să cred că Tokyo-ul poate găzdui şi astfel de cartiere. Bineînţeles, atunci nu locuiam încă în Tokyo..
- Eu sunt încântată, recunoscu Diana. Iubim muzica, nu? De ce n-am fi de acord cu lecţiile astea?..
Mie mi se adresase, dar totuşi nu zic nimic, încercând să par, în continuare, bosumflată.
Ea continuă, de data asta către Silvia:
- Parcă ştiam să cânt ceva la pian.. În fine, acum voi ştii totul!
Silvia o urmărea zâmbind, cu o privire absentă, dar totuşi zâmbind. Evident, entuziasmul soră'mii îi place mai mult decât comentariile mele.
- Eu chiar nu am nimic de zis?..oftez.
- Nu chiar, răspunde Giulia, apărând în încăpere cu un rânjet urât acaparându-i buzele.
O străfulger cu privirea, dar tac şi înghit. Ca de obicei.
- Oh, linişteşte-te, iubita, spuse Silvia, suflând fumul. Nu e aşa rău.. Plus că voi încerca să vă găsesc pe cineva profesionist..
- Mă rooog..
Îmi sprijin obrazul în palmă. Oftez iar.
Trec astfel câteva clipe în care trebuie să suport fumul cu aromă de trandafir de la slim-urile Silviei, după care mă ridic de pe canapea şi mă îndrept spre scări.
- Unde te duci?
Şi nu-i răspund. Uite-aşa.
~
- Dacă eu nu am putut lua lecţii de pian la vârsta ta, măcar tu ar trebui să o faci, scumpo..
- Dar de ce?! Ce aiureaa!.. Şi de ce nu iei chiar tu lecţii de pian dacă chiar regreţi atât?..
O pufni un râs scurt, ironic.
- Sunt prea ocupată, ştii bine..
Iar apoi, cu mişcări lungi şi elegante (tipice ei), îşi scoate o ţigară din pachet şi o aprinde plictisită.
Priveliştea de la terasa noastră mi se pare cu desăvârşire banală.
O alee ca toate aleile. Liniştită şi umbrită de copaci şi de casele învecinate.
Acum câţiva ani mi-ar fi fost greu să cred că Tokyo-ul poate găzdui şi astfel de cartiere. Bineînţeles, atunci nu locuiam încă în Tokyo..
- Eu sunt încântată, recunoscu Diana. Iubim muzica, nu? De ce n-am fi de acord cu lecţiile astea?..
Mie mi se adresase, dar totuşi nu zic nimic, încercând să par, în continuare, bosumflată.
Ea continuă, de data asta către Silvia:
- Parcă ştiam să cânt ceva la pian.. În fine, acum voi ştii totul!
Silvia o urmărea zâmbind, cu o privire absentă, dar totuşi zâmbind. Evident, entuziasmul soră'mii îi place mai mult decât comentariile mele.
- Eu chiar nu am nimic de zis?..oftez.
- Nu chiar, răspunde Giulia, apărând în încăpere cu un rânjet urât acaparându-i buzele.
O străfulger cu privirea, dar tac şi înghit. Ca de obicei.
- Oh, linişteşte-te, iubita, spuse Silvia, suflând fumul. Nu e aşa rău.. Plus că voi încerca să vă găsesc pe cineva profesionist..
- Mă rooog..
Îmi sprijin obrazul în palmă. Oftez iar.
Trec astfel câteva clipe în care trebuie să suport fumul cu aromă de trandafir de la slim-urile Silviei, după care mă ridic de pe canapea şi mă îndrept spre scări.
- Unde te duci?
Şi nu-i răspund. Uite-aşa.
~